Ce e complicat e intotdeauna si simplu. Relatia mea cu metroul a ramas neschimbata, cu toate ca timpul petrecut schimband magistrale si analizand calatori proveniti, parca, din alte lumi s-a redus considerabil. Daca inainte cele 60 de minute/zi erau arhisufieciente, acum mai putin de 30 de minute trebuie sa stavileasca curiozitatea nativa. Oamenii sunt ciudati. Dar, pana la urma, cum ar fi daca n-ar fi?

Inca nu am elucidat misterul iubitorului de spatii stramte. Cu toate ca spatiul o permite de multe ori, acest ‘pitic de metrou’ prefera intotdeauna colturile izolate. E drept, la modul in care unii conductori manuiesc acest city-train, e foarte practic ca, in loc sa pici in nas sau in cap, pe spate, sa iti sacrifici coatele, performand o miscare oarecum circulara intre cele doua laturi ale coltului. Ma rog, detalii.

Cel mai interesant devine cand, in momentul in care metroul e hiperaglomerat, exista doi-trei calatori care, inainte ca trenul sa opreasca in statie, isi iau ochelarii de scufundari si se arunca. Unde? In gol, daca nu ar fi aglomerat. Dar pentru ca nu e gol, acea masa de gol devine brusc un mix de picioare, abdomene, fete, ochi. Pe scurt, orice parte a organismului uman este supusa unui risc – riscul de a fi expulzat in afara metroului de catre o forta de nedescris, genu’ ala, ‘n-o vezi, n-o auzi, nu stii ce te-a lovit’.

Seara, uneori, ai senzatia ca metroul e un fel de tren personal in care isi duc veacul aurolacii. Atmosfera e atat de apasatoare incat, indiferent ce ai face – citesti, asculti muzica, vorbesti la telefon, te gandesti la ale tale, te simti ca intr-un orfelinat. Putine sunt fetele care cu adevarat transmit o stare de beatitudine, de calm. Majoritatea sunt ca o zi de marti – acri, morocanosi si deprimati.

Tot pe principiul “less is more”, revin cu insemnari noi, pentru eternitate. Multumita delay-urilor, deadline-urilor si hectic life thoughts am abandat, nu definitiv totusi, blogul. Mare lucru nu s-a intamplat, adica toata activitatea din ultima luna si jumatate – sau sa fie doua? nici nu mai stiu, se poate rezuma cu usurinta doar  cu ajutorul catorva ‘key words’.

Da, am reusit sa fac(em) pasul cu apartamentul, toate actele au primit “V”-ul dorit, toate emotiile si transpiratiile s-au spulberat. Insa doar pentru a face loc altora, unora si mai puternice, si mai istovitoare decat cele de dinaintea lor. Da, a inceput renovatul … Ma rog, a inceput acum o luna si se va fi terminat sambata, odata cu mutarea. A fost o batalie lunga, aproape ca nu ii puteam vedea sfarsitul [o sa postez niste poze before/after, cel mai probabil duminica, ca sambata sunt pe meniu cutii, despachetat, impachetat, reimpachetat, lipit, dezlipit, relipit si rearanjat].

Sunt fericita? Sunt fericita. Cam atat  de fericit cat poti fii cand nu iti mai amintesti cand ai dormit ultima oara bine, cand nu te-a tras curentul si ti-a intepenit gatul, cand va fi trecut cea mai mare temere a ta, cand se apropie o alta (frate, numai oamenii idioti nu stiu ce masterat sa urmeze, zau), cand dupa ce ai ramas focusat 6 luni pe un MBA te-ai razgandit cu o saptamana inainte de inscriere (si pe bune dreptate, ma jur!), uite … cam atat.

*post scris de pe lateralul unui scaun, in mijlocul unui santier care se apropie de final; cum, cum imi dau seama ca se apropie de final? miroase a vopsea si a var, iar tot apartamentul geme de goliciune, noroc cu faianta si gresia din baie … ;>

Metroul, acea mirifica inventie care zilnic transporta oameni spre si de la lucru, spre si de la distractie, spre si de la … hmm, sa zicem de acasa pana oriunde si inapoi, ascunde o sumedenie de secrete. Cum, ce secrete? Si daca iti petreci 60 de ani intregi intr-un vagon de metrou nu e suficient. Nu, totul e dezvaluit treptat, nu orice “Atentie, se inchid usile!” e si semnalul pentru deschiderea Pandorei.

Sa incepem mai intai cu locurile. Exact, locurile libere pe care orice student, batran, betiv imputit sau vanzatoare din Cora le vaneaza cu priceperea unui struto-leu. Ei bine, exact in clipa in care simti ca daca nu te asezi iti crapa picioarele, ti se va rostogoli tot continutul celor 3 pungi, cutii sau ce-se-intampla-sa-ai-in-mana iar tu te vei intinde pe podea, incercand sa iti recapeti puterile, exaaaaaaaact atunci si nici o miime de secunda mai tarziu cineva iti va fura locul. Tehnica e simpla, dar voi incerca sa fiu cat pot de descriptiva.

Sa alegem un loc. Locurile in metrou sunt grupate cate sase, dar locul liber se gaseste in pozitia 3 (al treilea din partea stanga, al patrulea dinspre dreapta). L-ai depistat, ai semnalat timid intentia de a-l ocupa (cu tot cu sacosele/cutiile pe care le ai in mana, dar pe care ai avea loc sa le depozitezi pe jos, intre picioare) prin fixarea cu privirea a locului si o traiectorie directa, fara obstacole sau ocoliri, dar … oroarea se intampla! Exact in momentul in care te-ai pozitionat cu partea dorsala spre scaun, inca in aer, un cineva apare de niciune, pozitionandu-se in minusculul loc dintre tine si scaun si il ocupa, fara a schita vreo urma de regret, nici macar o remuscare nu se arata la orizont.

Alt caz, alta tehnica. Te-ai resemnat, toate locurile sunt ocupate. Conform probabilitatii elaborate de catre mine isnami, locurile cel mai probabil sa se elibereze repede sunt cele de la margine, sau cele imediat dupa. Practic, capetele grupurilor de scaune. Cum iti dai seama ca un loc urmeaza sa fie eliberat in curand? La barbati, finalizarea sesiunii de butonat telefonul, la domnisoare rearanjarea gentii, gecii sau a altor accesorii iar la doamnele in etate (cea mai raspandita specie atat in metrou, cat si in RATB) fosnairea pungilor, un accesoriu nelipsit in cazul lor.

Aceste informatii pot fi foarte de ajutor celor care au de-a face cu metroul zilnic. Un alt truc este sa memorezi vizual locul de pe peron in dreptul caruia se deschid usile. Se stie, “vatmanistii de metrou”, cum imi place mie sa ii numesc, sunt intr-atat de tipicari incat intotdeauna, dar INTOTDEAUNA, opresc metroul in aceeasi pozitie. Nu acelasi lucru se poate spune despre ora exacta la care va ajunge metroul in statie, dar .. ma rog, asta e alta poveste. Pana la urmatoarea calatorie cu metroul, ramaneti cu bine.

Atentie, se inchid usile!

…. apartamentul pe care urmeaza sa il populam pentru restul vietii sa se dovedeasca a fi tot ce ne-am dorit, visat si sperat sa avem in ultimii 5 ani

…. vara lui 2011 sa ne aduca locuri, privelisti si aventuri noi (sau macar la fel de bune ca cele din 2009, ca vara lui 2010   a  fost presarata  de nelinisti si emotii deloccc constructive ;p)

…. timpul sa se dovedeasca a fi pentru a nu-stiu-cata oara un sfetnic bun, dar unul bun de tot

[va urma]

Asta e doar o mica parte din urarile care as vrea sa imi umple casuta de mesaje/e-mailuri in urmatoarele zile. Da, refuz sa primesti lumini, iepurasi harnici si flamanzi si urari de belsug si bunastare.  Daca imi mai vin idei, evident, va urma o completare binemeritata pentru cei aflati in impas. In impasul de a formula urari cu adevarat apreciate, dar mai ales folositoare.

Desi jobul face parte din viata tuturor. Indiferent ca incepe din liceu, studentie sau post-studentie, un lucru e sigur: pana la batranete cu greu scapi de el. De aceea, recomandabil este sa-ti si placa ce faci. Daca nu-ti place, e tot bine. Cel putin la inceput. Daca iti place, dar vrei sa faci ceva si mai misto, tot e bine. In caz ca nu te-ai prins inca, subiectul zilei de astazi este modul in care alegem sa ne luam talpasita, sa “ni se urasca cu binele” la vechiul job, sa ridicam panzele in cautarea taramului fagaduintei: next job.

Prima oara

Prima oara e intotdeauna mai greoi. Te gandesti Frate, ce-o sa zica? Ca-s neserios, ca-s alea-alea …Offf, ce ma fac? , dar daca esti destept, stii sa fii si un pic diplomat. Exact, doar un pic diplomat. Ori o bagi pe aia cu “nu imi ajunge timpul pentru X”, unde X e orice chestie pentru care ti-ar trebui timp s-o duci la bun sfarsit, ori .. spui adevarul – Ba, am gasit ceva mai misto, as vrea sa plec de aici. Care e cea mai buna varianta? Asta doar tu stii. In orice caz, in contextul Romania in 2011, pentru nicio varianta nu poti baga mana in foc. Nici macar specialistii in Resurse Umane nu au sfaturi profi. Totusi, nu uita un detaliu esential, mai ales daca te afli in fata primei demisii ever:  lasa securea razboiului deoparte, nu iti doresti sa faci din prima demisie un eveniment memorabil.

A doua oara

Deja ai trecut o data prin asta, deci stii cu ce se mananca. In functie de context, ar trebui sa te gandesti daca o sa mai ai de-a face vreodata cu angajatorii. Oricat de tampiti/porci/trolli sunt, judeca la rece. E drept, contractul de munca si preavizul dicteaza aici, dar pastreaza o minima doza de respect. Ce inseamna asta? Toata lumea stie ca pleci, ai anuntat deja, dar nu indrazni sa intarzii la lucru, sa iti faci treaba superficial sau sa afisezi o atitudine superioara. Angajat ai fost, angajat vei fi – Difera doar locul.

A treia oara

Deja nu mai ai de ce sa-ti faci griji. Daca ai trecut cu bine de primele doua incerci, e clar ca nu te va urmari nimeni cu vreo sabie ninja intr-un gang intunecat. Evident, niciodata nu poti fi incadrat in categoria profesionistilor. Profesionist intr-ale demisiei esti doar in momentul in care intalnesti angajatori potriviti. Ei sunt cei cu care mai vorbesti la telefon dupa ce ai disparut ca magarul in ceata, cu ei te sfatuiesti cand ai probleme de natura sentimentala/profesionala si tot cu ei iti dai intalnire la bere, vineri seara.

Toata povestea ce urmeaza se intampla in urma cu o saptamana. Fix. Nu frecventez des tramvaiul 46, dar nevoia m-a impins s-o fac. De la Stadionul Dinamo pana la Soseaua Morarilor, mai exact. Nu era foarte tarziu, dar nici prea devreme. Estimez un 12.20, chiar ora la care toate doamnele si domnii in etate se intorc/merg la piata (niciodata nu iti poti da seama dupa sacosa, pe bune!), cand soarele era inca sus pe cer, pasarelele ciripeau fericite, iar mirosul de cafea e prezent in fiecare birou. Ma rog, o zi buna pentru Bucuresti. O zi chiar buna pentru omenie.

Pe la Obor a inceput nebunia. Un tiuit care ar fi alungat calmul chiar si din Sf. Augustin. Oribil. La interval de cateva secunde se alterna tonul – ba era mai sus, ba mai jos. Dar la aceeasi intensitate. La un moment dat m-am intrebat daca nu cumva am innebunit, atat de tare imi intrase in minte. Am schimbat locul in tramvai. Am mers mai in fata, m-am asezat, m-am ridicat, m-am intors cu spatele. Am banuit chiar si minunatele taxatoare electronice de sunetul infernal. Pe la Piata Iancului deja credeam ca voi folosi iesirea de siguranta. IN-FER-NAL. Incurajata de privirile amarate ale doamnelor care sedeau alaturi, am renuntat. “Inca cateva statii, inca cateva statii!” e refrenul pe care mi-l tot repetam.

La Piata Delfinului s-a produs minunea. Usile s-au deschis … tiuitul a zburat. Daca ar fi transpus emotiile in fapte, intreg tramvaiul ar fi izbucnit in urale. Acum, cine fusese criminalul din tramvaiul 46? Un domn. Nici prea batran, nici prea tanar, imbracat destul de saracacios, dar curat. El a luat cu sine teroarea. Banuiala mea? Aparatul auditiv ii juca feste. Cel putin asta explica reactia indiferenta la “Du-te-n ma-ta!”-ul transmis de o alta doamna. Tot asa, nici prea batrana, nici prea tanara, imbracata saracacios, dar curat.

Joi? Preferata mea. O precede pe Miercuri, dar e ceva in plus. Nu e la fel de apreciata ca Vineri, cu toate ca incearca din rasputeri sa-i sufle in ceafa zilei care deschide, oficial, weekendul. Evident, orice zi a saptamanii isi pierde din importanta cand esti in vacanta. Nici macar o oranduire de genu’ “Luni e zi de pus rufe la spalat, Marti de mers la cumparaturi, Miercuri de intalnit cu prietenii, Joi de gatit, iar Vineri … ei bine, Vineri e ziua in care iti dai din nou intalnire cu ai’ mai buni dintre prieteni, cei care apreciaza o seara de Vineri la adevarata ei valoare adica. Tu? Tu baigui un zambet amar. Pentru tine e Weekend mereu. Lunea poate fi Vineri, Marti sa fie Joi si tot asa, la nesfarsit.

Esti curios cand va suna fluierul. Da, e vorba de un fluier. Unul mare, negru, destul de vechi, dar suficient de interesant structurat incat sa-ti atraga atentia. Fluierul suiera, astepti sa vina trenul in gara, e mai simplu daca iti imaginez astfel totul procesul. Intre timp, cat astepti trenul, iti umpli timpul: mai citesti, mai sorbi o cafea, mai casti ochii la trecatori, mai fixezi cu privirea un strain aratos, mai fredonezi o melodie, suni un prieten, iei pranzul, bei cafeaua de dupa-amiaza si .. astepti.

Sunt un om chiar simplu. Merg pe jos, nu vorbesc urat si imi plac legumele sote.

Numele domeniului nu a fost ales intamplator. Deloc, chiar. Daca majoritatea dintre noi considera ca etalarea unei opinii este echivalentul pentru stiinta, afla ca nu e adevarat. A opina poate, fara nici urma de indoiala, oricine. A sti, din pacate, nu.  Evident, tu stii cand simti adevarul aproape, insa adevarul e al tau, nu al tuturor.  Spre exemplu, stii ca se apropie ora 19.00. Stii ca alarma va suna maine dimineata la 9.00 fix. Stii sigur ca ai finalizat un task anume. Stii sigur ca afara e frig, doar e iarna, in ciuda faptului ca soarele pare sa emane o caldura infioratoare. Stii care-ti e numele, stii cine iti sunt fratii, iti cunosti varsta cu exactitate. Poate chiar stii ce vei avea la cina pe masa, stii cand se termina nisipul pentru pisica, ba chiar si cate zile mai sunt pana la aniversarea ta.

Si, totusi, nu stii nimic. De fapt, lucrurile nestiute le intrec cu siguranta pe cele stiute. Nu stii daca maine va fi o zi buna sau rea, ce vei face peste exact un an, daca luna urmatoare te va gasi mai impacat, mai fericit, mai implinit. Nu stii nici daca ratiunea iti ofera pe tava reprezentari pure. Iar daca nu stii, ai vreun plan B? Poti invata a sti? Cu siguranta. Insa intotdeauna raportul dintre lucrurile stiute si cele nestiute va fi unul constant. Un 1:3 imi imaginez eu, personal. Chiar daca nestiinta este cea care mentine spiritul uman in alerta, nu ma pot abtine sa-mi adresez doua intrebari foarte simple – a) din ce material sunt facute pisicile si cum naiba reusesc sa duca o viata far’ de dileme? si b) cine a inventat vorba aia tampita, “curiosity killed the cat” ?

Concluzia? Mai bine sa stim totul decat nimic.

Blog avand continut nespecificat (inca) – temele variaza de la realitati frapante pana la events, chestiuni siropoase, pisici, viata de cuplu, odiseea cautarii (si gasirii!) unui apartament de cumparat in Bucuresti, muzica, filme, impresii subiective si, in general, tot ce tine de viata. Un blog plin de viata, adica.

Autorea si, totodata, proprietara blogului isi va da silinta sa posteze cat de des posibil. Zilnic, pentru inceput.